O povestire cu adevărat proastă

Oricât l-aș dibui, titlul nu scuză și nici măcar nu reprezintă textul. Asta pentru că inițiativa a început timid și nesigur cerând de la sine o asigurare că la ultimul punct sau semn de întrebare, totul va fi bine sau măcar scuzabil. Nimic mai fals. În realitate, totul va fi cât se poate de prost, de autoironic (în sensul rău al cuvântului și al situației), de regretat, de necitit (aici ar putea fi chiar o legitimă greșeală de tipar).

Am stat câteva minute înainte să încep să scriu paragraful ăsta, gândindu-mă la cum aș putea să inventez, să creez (aici e o vagă trimitere cum că eu aș fi Dumnezeul acestui text) o parte mai bună, creativă, sănătoasă a povestirii mele, dar nu am găsit. Deci nu sunt. Și ce mă deranjează cel mai mult e mireasma de introspecție bine calculată pe care o degajez care la rândul ei e de fapt doar un sentiment narcisist și egoist care mă face să cred că oricum aș da-o, tot bine cad.

La o prima vedere, discuția pe care încă nu am început-o pare dinainte supusă eșecului. Probabil ar merita atenția doar a doi taximetriști care fac glume prin stație. Iarași o neexprimată adiere cum că voi ați fi clientul din dreapta, chipurile atent la peisajul de afară când de fapt e cu urechile ciulite pe stație. Da, va fi o poveste care va crește gradual, ca prețul cursei, dar nu va primi niciun bacșiș, cititorul va trânti portiera la ieșire iar cei doi se vor înjura în gând.

Povestea începe cu amintirea mea, cam singura, din arhipelagul gulag. Vorbesc de carte. Am citit câteva rânduri din ediția de la Cotidianul si singurul lucru care mi-a rămas în cap e faptul ca ultimele cinci litere din arhipelagul sunt o anagramă a cuvântului gulag. EXTRAORDINAR! Din memoria de zeci de ani a ocnașilor, pușcăriașilor și dizidenților mie asta mi-a rămas în cap. Un joc de cuvinte fără niciun sens, accidental și rușinos pentru identitatea cărții. Cred că autorul ar fi fost mai inspirat dacă și-ar fi denumit așa cartea: GLUGĂ. INSULE. JOC DE CUVINTE ȘI METAFORĂ. CRIPTOGRAMA LA MOSCOVA. DIN 16.

Poți trăi cu impresia că susțin lecții de ratare a esențialului. Nu. Lecția asta o predau doar autodidacții și o învață elevii lor. Iar de față ai un elev prost pregătit al unui autodidact indulgent. Ce vreau eu să spun e altceva. E despre o acțiune la modul supin. De ratat esențialul cu altă ocazie.

Deși modul indicativ al verbelor este cel mai folosit și prost folosit mod, citind A.G., mi-am dat seama că modul supin este trimis la pușcărie pentru trădare și subminarea puterii de stat și eliberat mereu atunci când umanitatea simte nevoia de concluzii, înjurături sau sfârșit de propoziție. Modul supin nu scrie cărți sau poezii, nu are statuie, nu are vreun citat celebru și nici o stradă din Paris nu îi poartă numele. Pentru ușurința problemei de discutat îi vom da un nume modului supin. Daniel.

Daniel e genul de om low profile, pierdut în statistici dar totuși pentru care e scrisă Declarație Drepturilor Omului, pictată Monalisa sau compusă Let it be. Și bineînțeles, scrisă Arhipelagul Gulag. Daniel este personajul absent din carte, dar mereu prezent lângă personaj. E cel care îl susține, îi dă sfaturi, de băut, de mâncat, de vorbit. Cu Daniel nu vorbește nimeni. Dar Daniel nu se supără pentru că știe că deși Soljenițîn habar nu are cine e și ce rol are în carte, fara el cartea nu ar mai fi fost scrisă. Fac o paranteză și reamintesc ce am zis la început. Nici eu și nici Daniel nu facem bișniță ieftină cu metafore. Dacă v-a prins vraja, opriți-vă aici. E de regretat dacă mai departe încă port cititori care speră la un final fericit pentru Daniel. Cum ar fi căsătoria cu infinitivul. Ar fi totuși de studiat nunta lui a strica cu de refacut sau a lui a citi cu de conspectat.

TO BE CONTINUED