Mircea şi Sandu

soarele răsare obosit de după orizont. mai obosit decât acum nu a fost niciodată; razele străbat cu greu norii, lumina pătrunde greu, luceafărul înca mai rezistă... doi trei cocoşi aprobă pastelul. încet, încet, se aud zgomotele dimineţii care şi ea pare coruptă de lenea soarelui. toţi sătenii se trezesc moleşiţi şi plictisiţi de ridurile bătrâneţii. dar miroase a pâmânt. pământul e raţiunea de a fi a oamenilor ăstora... e frumos să auzi din spatele casei sunetul pe care îl fac hamurile, hăţurile şi roţile de la căruţă. Mircea e mândru de căruţa lui. Mircea e un cal. un cal ca toţi caii. dar care e mândru de căruţa şi de biciul lui. sunt ale lui. sunt viaţa lui. Sandu e totuşi nefericit. Sandu e căruţaşul. Sandu a facut biciul, aşa cum la învăţat tatăl lui, tot el şi căruţa. hamurile le-a luat din târg la un preţ bun. e nefericit pentru că are un drum de făcut. Şi e frig.

acum soarele e la jumătatea orizontului. pământul aşteaptă. iarăşi, pământul e mândru de Mircea şi Sandu. se înţeleg bine. dar de data asta, Mircea şi Sandu nu se vor mai întânli cu pământul. Mircea şi Sandu pleacă la Iaşi.

E 5 ianuarie 1859. Se duc să îl vadă pe Cuza, Domnul lor şi al pământului lor.