Evreii de la Auschwitz-Birkenau

Pe la ora mea 10, si de-a lungul liniei de orizont a manecii camasii se perindau copacii, unul cate unul, ca evreii la Auschwitz-Birkenau. Incet, sigur si gri.

Axioma lui Euclid imi este repetata insistent in josul ochilor exact ca in Portocala Mecanica. Parca nu ma deranjeaza. Gunoaie vechi, deja parte a ecosistemului ma anunta ca mai e mult pana departe. Ridic un pic privirea. Privesc departe. Dar pana la punctul focal maxim, pe pata alba mi se proiecteaza formele unor acarieni uscati probabil din era gunoaielor care acum sunt la cativa kilometri in spate. Cineva a uitat sa spele geamul. De aceleasi trei ori. Din cand in cand, o cioara izolata priveste distant si cu nemultumire peisajul. Croncane apoftegmic si pleaca spre alta paradigma. Undeva in spate, pe la ora mea 5 se aude o melodie de Gica Petrescu. Nu inteleg versurile.

Stalpii de inalta tensiune imi par totalitari. Si comunisti. Toti la fel, toti canta hora firelor. Unul e un pic aplecat spre dreata. Liberal convins. Firul rezista.

Ma aplec involuntar in fata la o halta al carei nume nu-l stiu. Apoi stau pe spate. Scurtmetrajul devine rutina. Tunelul, lacul din dreapta, un mal surpat, alt tunel, cateva turnuri cu fum, o padure mica, iar turnuri, personaje ciudate, o sticla uitata, Libertatea de ieri, cateva frani bruste, 2 3 macazuri si nimeni pe peron.

Evreii, gunoaiele, ciorile, axiomele, acarienii, stalpii si scurtmetrajul sublimeaza instantaneu intr-un ah! pe care-l scot cand ridic bagajul greu.

N-o sa uit niciodata evreii de la Auschwitz-Birkenau. Pentru ca ei mor pentru mine de fiecare cand eu merg acasa.