CNVA Galati

liceu, tineretz al cimitirii mele 1

propun voua, distinsi cititori, aceasta inversiune si totodata joc de cuvinte pentru a surprinde atat semantic, dar si voyeuristico-critic, sejurul meu de 4(patru) ani prin liceul din galati care poarta numele bardului de la mircesti, eternul si mereu neuitatul, acelasi mustaciosul si neiertator in ale sale drame precum fermecator in ale sale pasteluri, Vasile Alecsandri.

situat pe strada centrala care poarta numele contemporanului si revolutionarului Nicolae Balcescu, cladirea liceului se impune direct si in acelasi mod in care o face oricine din liceu: prin mai multe intrari si o singura iesire. continuand comparatia, pot spune ca intrarile pe care le ai la profesori tin de talentul personal de a sti sa cuceresti usa cancelariei, de cele mai multe ori la propriu, iar iesirea e cum stai cu fata, poarta neagra din stanga.

inainte de toate este de bun simt sa facem cunoscut onorat auditoriului structura sociala a liceului. proletariatul sunt elevii. profesorii sunt burghezimea. clasa de mijloc o reprezinta cei doi caini din fata care te primesc ca doi fauni intr-un templu grecesc. mai sunt doi in spate care pazesc gheena de gunoi. pentru a mima aparenta democratiei, din cand in cand un membru al proletariatului este invitat la ziar de un membru al burgheziei. divide et impera, asta atragand invidia celorlalti proletari de a aparea si ei la ziar.

ce te izbeste la primul contact, dincolo de sunetul surd al catalogului pe catedra, aruncat in mai multe stiluri despre care vom vorbi pe larg mai incolo, sunt holurile. daca ceva da identitate unei cladiri, acel ceva sunt holurile. multe, in cladirea liceului nostru. toate duc foarte usor la toaleta si la cancelarie, zone asezate strategic in parti opuse ale cladirii. pe peretii holurilor nu sunt tablouri cu personalitati. personalitatile sunt pe holuri. inveti acest cult al personalitatilor din prima saptamana. iar primul autograf e un moment unic de mandrie. structura cladirii evoca foarte bine spiritul ei. exista o aripa a cladirii care se cheama corpul nou. acolo se aduna elevii. cancelaria e in celalalt corp, care nu are nume, dar e lesne de inteles ca a prins revolutia din `89. corpul nou e open-space, ii vezi pe toti, te expui, profesori rar vezi pe acolo. doar la deschidere, si atunci la adapostul microfonului si al multimii de boboci care nu cunoaste regulile de casa ale acestui sistem inchis-coercitiv. si paradoxal, mereu profesori vechi vin din corpul nou.

era o vreme cand aceasta ultima ecuatie a invatamantului romanesc, acest varf de lance al mintii ascutite a scolerului, acest ultim efort de intelegere al mintii umane, aceasta nesfarsita sudoare pe fruntea elevilor, aceasta icoana a notei 10 era la inaltimea metaforelor tocmai citite, fara nici un strop de ironie. eu nu am prins aceasta vreme. am prins in schimb, amintirea acestei vremi si sublimarea ei intr-o legenda, combinate cu lipsa de organizare intr-o perioada de tranzitie si translatie de sisteme...

(to be continued)